1 Samuel 20
1 David, în urmă, a fugit, De la Naiot și a venit La Ionatan. Când l-a aflat, În acest fel, l-a întrebat: „Spune-mi te rog, ce-am făcut eu? Și care e păcatul meu? Care-i nelegiuirea mea, Încât, Saul – acuma – vrea Să mă omoare, negreșit?”
2 Când Ionatan l-a auzit, A zis: „Ferească Dumnezeu! Nu vei muri, căci tatăl meu, Nimic nu face până când Îmi spune ce și-a pus în gând. De ce să îmi ascundă, oare, Faptul că vrea să te omoare? Stai liniștit – atât îți zic – Căci n-ai ca să pățești nimic!”
3 David a zis și a jurat: „Al tău părinte a aflat Că-n față-ți, trecere, am eu, Și-a zis atunci: „Fiului meu, Nu trebuie nicicând a-i spune, Că vreau – pe David – a-l răpune, Căci se-ntristează, de cumva, Are să afle-așa ceva.” Dar viu e Domnul Dumnezeu – Precum și-al tău suflet – căci eu Sunt numai la un pas de moarte, Dacă așa o să se poarte Și de acuma înainte, Față de mine-al tău părinte.”
4 Când Ionatan l-a auzit, S-a întristat și i-a vorbit: „Mereu, voi face pentru tine, Tot ce gândești că este bine.”
5 David răspunse: „Mâine, iată Că luna nouă se arată Și trebuie să stau la masă, Cu tatăl tău, în a lui casă. Mă lasă dar, ca să mă duc, Pe câmp, căci vreau ca să apuc Să mă ascund. O să-mi găsesc, Un loc, să mă adăpostesc, Până sosește-a treia seară. Atunci doar, am să ies afară.
6 Dacă se va-ntâmpla, cumva, Că tatăl tău va observa Că eu lipsesc, așa să-i spui: „David este-n cetatea lui, La Betleem; el m-a rugat Să-l las să plece, de îndat’, Căci cu familia se adună, Pentru că vor ca, împreună, Să își dea jertfa, cari – știi bine – În an, o dată, se cuvine Să-I fie-adusă Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui.”
7 Dacă îți zice tatăl tău: „Bine!”, atuncea robul său, Nu va avea – de bună seamă – Nici un motiv, ca să se teamă. Dar dacă se va mânia, Să știi dar că pieirea mea E hotărâtă-n fața lui, Iar cale de scăpare nu-i.
8 Arată-ți dragostea curată, Față de robul tău, căi iată, Un legământ tu ai făcut, Pe care Domnul l-a văzut. Acum, dacă în a mea fire, Găsi-vei vreo nelegiuire, Tu însuți curmă viața mea, Căci nici un preț nu are ea! Ce rost, ca să mă duci, mai are, În fața tatălui tău, oare?”
9 Când Ionatan l-a auzit, În felu-acesta, i-a vorbit: „Te rog, nu te gândi, cumva, Că dacă, întâmpla-se-va, Să aflu vești de-a ta pieire, Nu voi veni să-ți dau de știre!”
10 David, atunci, l-a întrebat: „De cine, fi-voi înștiințat, De felu-n care ți-a vorbit Saul, când îl vei fi-ntâlnit?”
11 Dar Ionatan a zis apoi: „Vino pe câmp!” și amândoi, În câmp, în urmă, au ieșit,
12 Iar Ionatan a glăsuit: „Iată, mi-e martor Dumnezeu, Că mâine – sau poimâine – eu, Îndeaproape voi căta, Pe tatăl meu, a-l cerceta. Iar dacă el gândește bine În ce-i referitor la tine,
13 Îl rog pe Domnul Dumnezeu Să îmi arate, tot mereu, Toată asprimea lui apoi, Dacă nu voi veni-napoi – Sau dacă întâmpla-se-va Să nu trimit pe cineva – Ca să îți spună ce-am vorbit, Cu Saul, când l-am întâlnit! De o să-ncerce al meu tată, Să-ți facă rău, atuncea – iată – Am să îți spun ce vrea a face, Ca tu să poți să pleci, în pace. Să te-nsoțească Dumnezeu, Așa precum – pe tatăl meu – Pentru o vreme, l-a-nsoțit.
14 De voi trăi, necontenit, Arată-mi bunătatea-ți mare, Așa precum doar Domnul are. De voi muri, nu mă uita
15 Și rogu-te, nu-ndepărta, Nemărginita-ți bunătate, De casa mea – iubite frate – Nici chiar când Dumnezeu Cel Sfânt Va nimici, de pe pământ, Toți oamenii acei pe care, David – acum – dușmani, îi are.
16 Căci Ionatan, cum știi prea bine Un legământ are, cu tine, Făcut în fața Domnului, Cu David și cu casa lui!”
17 În felu-acesta, negreșit Că Ionatan a întărit, Atunci, iubirea cea pe care, Față de David el o are, Pentru că mult îl îndrăgea, Așa cum sufletu-și iubea.
18 În urmă, el a glăsuit: „Mâine, să știi că – negreșit – O să se vadă lipsa ta, Pentru că locul tău va sta, Gol, la ospățul ce se ține, Atunci când luna nouă vine.
19 A treia zi, în fapt de seară, Caută dar, să ieși afară Din locu-n care te-ai pitit, Și vino-n urmă – negreșit – Până la piatra ‘ceea mare, Care, Ezel, drept nume, are.
20 Eu, trei săgeți, am să trimit Spre piatra ‘ceea-n mod voit, Încât oricine – de mă vede – Că trag la țintă-atunci, va crede.
21 Un tânăr, voi trimite-apoi, Să le aducă înapoi. Eu îi voi spune: „Să te duci, Săgețile, să mi le-aduci!” Când am să-i zic: „Ia seama bine, Dincoace sunt ele, de tine”, Atuncea vei putea să știi Că nu-i primejdie. Să vii, Căci nu mai ai – de bună seamă – Nimic de cari să-ți fie teamă. Viu este Domnul Dumnezeu, Că-n acest fel, voi face eu!
22 Dar dacă zic: „Ia seama bine! Ele sunt dincolo de tine!”, Atunci să pleci, pe negândite, Pentru că Domnul te trimite.
23 Domnul e martor, ne-ncetat, Pentru cuvântul ce l-am dat Noi, unul altuia, acum.”
24 Apoi, ei și-au văzut de drum. David, pe câmp, și-a căutat Un loc, unde s-a așezat. Când luna nouă a venit, Mare ospăț au pregătit Slujbașii, pentru împărat. La masă, el s-a așezat,
25 Pe locul care îi plăcea – Cari, la perete, se găsea – Iar Ionatan s-a ridicat, În timp ce lângă împărat, Abner s-a dus de a șezut. Pe locul care l-a avut David, la masă, nimenea Nu a mers, însă, ca să stea.
26 Saul, nimic, nu a rostit În acea zi, căci s-a gândit: „Sigur, ceva s-a întâmplat, Iar David este necurat. Din ăst motiv, nu a venit, Căci necurat e, negreșit.”
27 Însă, când a venit apoi, A doua zi a lunii noi, Văzând că locul ce-l avea David, la masă, gol, ședea, Saul, lui Ionatan, i-a spus: „Dar, David unde este dus? De ce, la masă, n-a venit Nici ieri, nici azi? Ce-o fi pățit?”
28 Îndată, Ionatan îi spuse: „Să știi că David îmi ceruse, O învoire, să se ducă La Betleem, ca să aducă
29 O jertfă-n cinstea Domnului, Cu toți cei din familia lui. „Îngăduie-mi să plec”– mi-a spus – „Căci cu familia, am de dus, O jertfă, pentru Dumnezeu. M-a înștiințat fratele meu, De lucru-acesta – negreșit – Iar dacă eu am dobândit Vreo trecere, în fața ta, În calea mea, te rog, nu sta. Dă-mi voie ca să plec acum Și să mă pregătesc de drum, Căci vreau ca să pornesc îndată, Să-i văd pe frați și pe-al meu tată!” De-aceea David – negreșit – La masa ta, nu a venit.
30 Saul, atunci, s-a mâniat Pe Ionatan și a strigat: „Fiu rău și neascultător, De ce te faci neștiutor? De ce-l aperi fără-ncetare? Nu crezi că am aflat eu, oare, Că de prieten, tu îl ai Pe David, fiul lui Isai? Prietenia lui, mereu, Spre-a ta rușine-i – îți spun eu – Și spre rușinea mamei tale!
31 Cât timp, el ne va sta în cale – Cât va trăi – nu va fi bine, Iar liniște nu-i, peste tine. De-asemenea, nu o să fie, Nici peste-a ta împărăție! Trimite oameni, să se ducă Și-apoi, la mine, să-l aducă, Pentru că iată, l-am găsit Vrednic de moarte, negreșit!”
32 Dar Ionatan l-a întrebat: „De ce anume-i vinovat? Spune-mi te rog, ce ai văzut? Ce fapte rele, a făcut, Încât acuma, bunăoară, Trebuie David, ca să moară?”
33 Saul, o suliță, avea, Pe care-n mână, o ținea. Înfuriat, a ridicat-o Și spre-al său fiu, a îndreptat-o, Iar Ionatan, când a văzut Lucrul acesta, a știut Că pentru David nu-i scăpare, Saul voind să îl omoare.
34 Îndată, s-a înfuriat Și de la masă a plecat, În acea zi fiind mâhnit Căci – pentru David – a primit, Ocară, de la tatăl său, Și îl numise drept „fiu rău”.
35 Când zorile, în dimineață, S-au revărsat pe-a lumii față, În grabă, Ionatan s-a dus, Pe câmp – așa precum a spus – La David, ca să-l întâlnească Și vești ca să-i împărtășească. Cu el – atuncea – a chemat Să-l însoțească, un băiat.
36 El i-a vorbit: „Vreau să te duci Și înapoi să îmi aduci, Săgețile ce vor fi trase. Spre câmp, băiatul alergase, Când Ionatan a slobozit Săgeata. Ea l-a depășit, Trecând dincolo de băiat,
37 Iar el, în urmă-i, a strigat: „Săgeata – dacă văd eu bine – Trecut-a dincolo de tine!”
38 El a mai zis: „Să te grăbești, Săgețile să le găsești! Strânge-le toate, iar apoi, Aleargă iute, înapoi!” Băiatu-acela a făcut Așa precum i s-a cerut,
39 Fără să știe că acele Cuvinte-ascund, ceva, în ele. Doar David le înțelegea Și Ionatan, de-asemenea.
40 Apoi, el, armele, și-a dat Și zise către-acel băiat: „Poți ca să iei armele mele. Du-le-n cetate, căci de ele, N-am trebuință. Mă gândesc, În câmp, ca să mai zăbovesc.
41 Băiatul a plecat grăbit, Iar David, iute, a venit Din miazăzi. S-a aplecat, De trei ori și s-a închinat, Cu fața până la pământ, În fața Domnului Cel Sfânt, Venind la Ionatan apoi. După aceea – amândoi – În brațe, întristați, s-au strâns Și cu amărăciune-au plâns. David era cel ce plângea, Mai tare, de se prăpădea.
42 În urmă, Ionatan – mâhnit – În felu-acesta, a vorbit: „Du-te în pace, pe-al tău drum, Pentru că amândoi, acum – Față de Domnul – am jurat, Pe al Său Nume minunat, Zicând așa: „Domnul să fie, Între noi doi, pentru vecie. Domnul, între sămânța ta Și-ntre sămânța mea, va sta!” David – în urmă – s-a sculat Și pe-al său drum, el a plecat, În timp ce Ionatan apoi, Merse-n cetate, înapoi.